Poezia și arta ca instrument terapeutic
Înainte de acceptare…sublimare
Arta a făcut parte din viața mea fără ca măcar să îmi dau seama. Cu mult înainte să mă gândesc la ea ca la un instrument terapeutic.
Poezia a fost, pentru mine, un mod de a da glas unor trăiri care nu își găseau întotdeauna locul în conversațiile obișnuite. Uneori, un vers – cu rimă sau fără rimă- a reușit să cuprindă ceea ce vocea nu putea rosti. Alteori, scrisul m-a ajutat să mă apropii de emoții pe care nici eu nu le înțelegeam pe deplin, pe care poate nici nu știam să le numesc.
Din această relație cu propriile trăiri s-a născut și volumul meu de poezie, „Cireșe amare”. O carte care m-a pus față în față cu propriul perfecționism, într-o confruntare deloc ușoară. Încă ne mai ciondănim uneori! A fost mai întâi dificil…de fapt, cred că imposibil, să îmi imaginez între coperțile unei cărți fragmente de viață, vulnerabilități, întrebări și sensuri descoperite pe parcurs, dar și mai dificil să le citesc ulterior, direct din carte cu omulețul perfectionist, citind de pe umărul meu, odată cu mine.
Pictura a venit cu un alt fel de libertate. Talentul nu își mai are locul atunci când mâinile creează, repară, se blochează, retușează și uneori mângâie. El lasă spațiu, elegant, trăirii autentice.
În fața unei pânze, nu trebuie să găsesc întotdeauna cuvintele potrivite. Pot explora prin culoare, formă, textură și mișcare fără să știu neapărat de la început unde voi ajunge. Pot construi, acoperi, modifica sau lua totul de la capăt. Uneori, tocmai ceea ce pare o greșeală deschide o posibilitate la care nu mă gândisem, chiar începutul a ceva neașteptat.
Poate că aici pictura și psihoterapia se întâlnesc cel mai frumos: în libertatea de a experimenta, de a nu avea toate răspunsurile și de a descoperi că nu tot ceea ce pare imperfect trebuie reparat.
Îmi place la japonezi, arta de a repara obiectele ceramice sparte – Kintsugi – evidențiind fisurile în loc să le ascundă, sau pur și simplu să arunce obiectul spart la gunoi. Pentru mine, este o metaforă a felului în care ne putem raporta la propriile răni: nu pentru a le idealiza, ci pentru a recunoaște că fac parte din povestea noastră, fără să ne definească în întregime.
În psihoterapie, expresia artistică poate oferi uneori o cale de explorare acolo unde cuvintele sunt insuficiente sau greu de găsit. O imagine, o culoare, o formă sau un obiect creat pot deveni puncte de plecare pentru reflecție, pentru înțelegerea unor emoții și pentru descoperirea unor sensuri personale.
Importantă este experiența trăită în procesul de creație, nicidecum rezultatul artistic.
Pentru mine, poezia, pictura și psihoterapia se întâlnesc în același loc: acolo unde omul încearcă să se înțeleagă, să se descopere și să exploreze noi posibilități de a fi. Uneori prin ceea ce mâinile mele reușesc să exprime atunci când cuvintele tac.
