Un miraj pe care vrem să-l atingem, dar constatăm, câteva secunde mai târziu, că tocmai am trecut prin el.
Da, da, am zis refuzul!
Și am făcut-o conștient, căci toți spunem în gândul nostru „Nu vreau!”, tare și apăsat. Însă, când se pune problema să-l rostim, din gură ne iese un „Da”, ba chiar și cu zâmbetul pe buze.
Și atunci, unde e „Nu”-ul?
L-am refuzat noi înșine, fără să știm măcar că o facem. La orizont era atât de limpede, atât de real! Și totuși, când am ajuns acolo, am trecut prin el, asemenea mirajului de pe șosea, care ne captivase privirea cu numai câteva clipe înainte.
De ce?
Pentru că în spatele acelui „Nu” se află teama. O teamă cu nenumărate fațete, asemenea unui diamant. Nu mai știi care fațetă o oglindește pe cealaltă, care strălucește mai puternic, care o ascunde pe cealaltă și tot așa…
„Dacă spun «Nu», o să se supere pe mine.”
„Și dacă se supără, cu cine mai ies la cafea?”
„Dacă spun «Nu», o să creadă că sunt egoistă/rea.”
„Dar eu știu că nu sunt ?!”
Și uite așa, ne refuzăm propriul „Nu”.
Nici măcar nu știm că ni-l refuzăm, tocmai pentru că sclipirile acelor fațete ne fug din privire exact când credem că am înțeles de ce.
Iar a înțelege de ce nu este deloc ușor. Pentru că înțelegerea poate veni cu durere, cu teamă, cu vinovăție sau cu alte emoții neplăcute pe care încercăm să le evităm.
Când o fațetă strălucește prea puternic, îmi întorc privirea. Poate nu pentru că refuz adevărul în sine, ci pentru că trăirea asociată lui depășește ceea ce pot tolera acum, în acest moment.
Atunci caut altă explicație. Altă fațetă. Alt „Aha!”.
Și uneori înțelegerea însăși poate deveni o formă subtilă de evitare a emoției. Închidem ochii când o fațetă strălucește prea tare și ne odihnim privirea pe alta, mai netedă, mai umbrită. Ne spunem: „Gata! Acum știu de ce!”
Și începem să descoperim alte legături. „Hmm! Dacă de asta fac așa, înseamnă că, și atunci… de asta am reacționat astfel!”
Uau! Încă o revelație.
Și totuși, unde este schimbarea?
Poate că acel „de ce” pe care credem că l-am descoperit este încă incomplet. Îi lipsește învelișul emoțional. Tocmai acela de care ne ferim.
Și atunci? Ce-ar fi dacă am încerca să privim diamantul în ochi tocmai când este mai strălucitor? Să nu ne mai mutăm privirea de pe o fațetă pe alta, căutând mereu un loc mai umbrit în care să ne odihnim ochii.
Să-l privim până când ochii încep să lăcrimeze de atâta lumină. Nu neapărat de tristețe. Poate de furie, de dezamăgire, de teamă. De tot ceea ce strălucirea aceea scoate la lumină.
Așa cum, cândva, ne-am spus răspicat: „Când voi fi mamă, eu nu voi face niciodată ca mama mea!”
Și ajungem să facem exact la fel. Uneori ne surprindem chiar în acel moment, ne auzim propriile cuvinte și recunoaștem în ele vocea mamei. Știm ce facem, știm că nu vrem să facem asta și, totuși, nu reușim să ne oprim. Iar conștientizarea nu ne ajută întotdeauna. Uneori, dimpotrivă, ne înecăm în șuvoiul de vinovăție pe care îl aduce cu sine.
La fel și cu acel „Nu” pe care îl rostim atât de hotărât în gând. Îl vedem în depărtare, îl simțim, aproape că îl putem atinge. Până când ajungem în fața celuilalt. Și zâmbim. Și apoi, rostim…
„Da, sigur!”
Dar dacă, de data aceasta, am rămâne câteva clipe cu privirea ațintită asupra diamantului, chiar dacă strălucirea lui ne tulbură? Dacă am îndrăzni să simțim teama, fără să-i mai permitem să hotărască în locul nostru?
Poate că celălalt se va supăra. Poate că ne vom simți vinovați. Poate că vom fi tentați să ne retragem cuvintele, să ne justificăm, să spunem iar „Da”.
Dar dacă, de data aceasta, am spune:
„Nu, mulțumesc!”
Și am lăsa acel „Nu” să existe, fără să ne grăbim să-l anulăm.
Căci o limită fermă nu este nici un verdict, nici o pedeapsă.
Este doar un pas mărunt pe care îl facem înspre noi.
Fotografie realizată de Cătălina – Photozen by Catalina.