La început a fost o rană…

La început a fost o rană…

Nu mai știu dacă a fost vis sau reverie. Cert este că mă vedeam purtând la gât toate colierele de perle pe care le am, suprapuse, unele după altele, formând împreună un șirag unitar, bogat, asemănător cu cele purtate de Sofia Vicoveanca, pe care, apropo, o adoram când eram mică și o ador și acum!

Zis și făcut!

Am început să-mi înșir toate colierele la gât, unul după altul, fără să fiu prea atentă la felul în care arătam. Eram mai degrabă curioasă cum o fi să porți atâtea perle deodată. Și când le aveam pe toate la gât, am observat că tricoul în care eram îmbrăcată avea inscripționat un mesaj:

„Niente è per sempre.” – Nimic nu este pentru totdeauna.

Nici eu. Nici perlele. Și nici durerea…

Apoi m-a străfulgerat un gând: cum se formează, de fapt, perlele?                                                                                                      În interiorul anumitor moluște, cum sunt stridiile perlifere și unele scoici de apă dulce, o perlă naturală se poate forma ca reacție la o leziune a țesuturilor sau la prezența unui element iritant: un parazit, un fragment de cochilie sau alte particule străine. Nu neapărat un grăunte de nisip, așa cum am auzit de atâtea ori.

În urma acestei agresiuni, celule provenite din manta – țesutul care produce cochilia – pot forma un mic săculeț perlier. Acesta secretă succesiv straturi de sidef, alcătuite în principal din cristale microscopice de carbonat de calciu, mai ales aragonit, și o matrice organică ce conține proteine, inclusiv conchiolină. Strat după strat, în timp, se formează perla. Sideful nu elimină neapărat ceea ce a produs iritația. Îl poate izola, încorpora, acoperi. Iar din această acumulare de straturi se naște ceva delicat, luminos, uneori aproape perfect sferic, alteori neregulat, dar la fel de fascinant. Perlele naturale apar fără intervenția omului și sunt rare. Cele de cultură se formează prin același proces biologic de depunere a sidefului, însă pornind de la o intervenție umană, prin introducerea unui nucleu și/sau a unui fragment de țesut. Și uite așa, dintr-o agresiune, uneori ia naștere o bijuterie!

Mi-am amintit atunci că îmi dorisem să port perle la nuntă. Dar, pentru că se spunea că perlele aduc lacrimi, le-am înlocuit cu un colier de argint.  Acum aș face diferit!

Și, ca să știți, nu e ca și când renunțarea la perle m-ar fi scutit de supărări și de plâns! Tocmai gândul la toate aceste momente, întâlnit cu mesajul tricoului, m-a făcut să mă întreb:

Cât din durerea pe care o simțim astăzi aparține prezentului și cât este ecoul unor suferințe trecute, față de care am rămas, poate, inconștient loiali?

Uneori, stimulul fizic sau emoțional care a provocat durerea a dispărut, dar sistemul nervos continuă să reproducă experiența dureroasă. Ca în durerea membrului fantomă, când un om poate simți încă membrul amputat, deși acesta nu mai există.

Oare putem vorbi, prin analogie, și despre o durere fantomă emoțională? Despre durerea rămasă în noi după o experiență sau o relație care s-a încheiat, dar al cărei ecou continuă să răsune în interiorul nostru?

Sau despre ceea ce Eckhart Tolle numește corpul durerii — acea acumulare de vechi suferințe emoționale, descrisă metaforic ca o pseudo-entitate care se hrănește cu dramă, suferință și gânduri negative?

Ori despre nevroza de destin, concept psihanalitic asociat tendinței inconștiente de a repeta tipare dureroase, uneori chiar în încercarea de a găsi o rezolvare pentru ceva rămas neîncheiat?

Perspective diferite, întrebări diferite. Nu neapărat explicații care se exclud și nici adevăruri universale despre orice suferință.

Și uite cum mă întorc la perlele mele!

O perlă se poate forma în jurul a ceva care irită.

Nu e o poveste despre frumusețea obligatorie a suferinței. Durerea nu este un premiu, nu înnobilează automat și nu trebuie justificată. Dar uneori, din încercarea de a trăi cu ea, se depun straturi: de înțelegere, de furie, de doliu, de tandrețe, de adevăr. Știu că sunt, că am suferit, că am metabolizat, că am crescut, că am vindecat, dar că încă doare și mai este mult de vindecat. Asta este, poate, cea mai cinstită prezentare a colierului meu.

Așa se naște seria „Perlele durerii”.

Nu ca lecție predată de un psiholog de pe un piedestal, ci ca întâlnire între femeia care trăiește, cea care scrie și profesionistul care caută să înțeleagă fără să reducă totul la o singură explicație.

Vor fi aici întâmplări mici care deschid uși mari: un desert, o întrebare, o fotografie, o absență, o atingere. Voi scrie la persoana întâi, fără promisiunea că am înțeles totul. Poate că tocmai de aceea merită să încep, și nu într-o zi de luni, nici la un început de lună ci azi, în ultima zi de lucru, de la sfârșitul lui Octombrie.

Bine ați venit printre perlele mele. Unele încă dor.

Notă documentară:
Fragmentul despre formarea perlelor are la bază informații documentate din surse de specialitate: Gemological Institute of America (GIA) – Pearl Gem Overview și FAO – Pearl Oyster Farming and Pearl Culture, cap. XI: Pearl Formation.

Leave a Comment