Sentimentul de abandon la copii

Nașterea și angoasa primară

Separarea trăită de copil imediat după momentul nașterii va fi retrăită de acesta ori de câte ori mama se va îndepărta fizic de el, iar cu fiecare alăptat siguranța și uniunea intrauterină se va reface până când bebelușul va reuși să structureze anxietatea de separare experimentând diverse situații de viață.

În primele luni nou născutul și mama lui se află într-o uniune osmotică în care bebele nu știe până unde ,,este ‘’ el și de unde ,,începe’’mama lui . Această osmoză se reconfigureaza de fiecare dată când mama își va hrăni pruncul, deoarece odată cu laptele matern copilul primește și iubirea, căldura și atenția ei iar acesta privindu-și mama, o face să se simtă iubită, vital necesară și ca fiind o ,,mama suficient de bună”.

Nu cred să existe o altă situație de-a lungul vieții în care acestă stare regresivă de împlinire simțită de cei doi protagoniști în diada mamă-bebe să fie retrăită. Prin acest contact permanent copilul învață să se delimiteze pe sine iar mama își descoperă noi și noi resurse de a face față solicitărilor copilului său. La început nevoia de hrană primează și de fiecare dată când mama se îndepărtează, copilul trăiește angoasa de abandon, speriat că-și pierde sursa de hrană iar mai târziu pe cea dătătoare de iubire și securitate afectivă.

,,Nebunia sănătoasă’’ a mamei resimțită imediat după naștere îi oferă capacitatea de a percepe, simții nevoile bebelușului asigurându-i acestuia ființarea( baza structurării Eului) într-un mediul matern securizant, filtrand și asigurând accesul și trecerea copilului din mediul intrauterin sigur, în lumea reală plină de angoase. Chiar și senzația de foame și de sete absente în viață intrauterină îi creează angoasă bebelușului, însă laptele matern sau biberonul oferit de mama ca răspuns la solicitarea zgomotoasă îl vor ajută să facă față acestor senzații neplăcute. Sânul mamei este deopotrivă hrănitor dar și dătător de plăcere, siguranță, confort și limitare.

O mamă ,,absentă” sau incapabilă să ofere protecția de care are nevoie bebelușul său în această etapă, îl lasă descoperit în fața stimulilor externi dar și interni iar angoasele lui se pot structura mai târziu în personalitatea unui adult incapabil să aibă grijă de sine și de ceilalți, atunci când separarea nu se realizează pe deplin niciodată sau în anxietăți și fobii de tot soiul atunci când aceasta a fost precoce realizată.

Tatăl și drumul spre independență

La început tatăl creează un cuib cald în care ,,noul cuplu” să poată exista și în care la început, el nu are loc. Mai târziu însă, îi este ,,solicitată’’ protecția și susținerea, de care are nevoie mai întâi mama pentru a putea să își revină la echilibrul afectiv din timpul sarcinii, să poată stimula separarea și desprinderea, să îl poată ajuta pe bebeluș să se organizeze trecând de la dependență absolută la dependență relativă, dobândind în timp acea independență relativă care durează toată viață.

De ce este independența relativă?

Pentru că ori de câte ori suntem bolnavi sau îndrăgostiți, când suntem la începutul căsniciei noastre sau când devenim mame/tati și chiar și atunci când atingem vârsta senectuții, ea se pierde și sentimental de abandon din copilărie se reactivează.

Drumul copilului spre independență este moderat de capacitatea lui de ,,a fi îngrijorat’’ (Winnicott) prin urmare în jurul acestei angoase primare se definește capacitatea de a da și a primi iubire, nevoia de libertate și autonomie dar și angoasa de abandon și teama de necunoscut, teama de a-și pierde integritatea corporală și nu în ultimul rând teama de moarte.

Plânsul nou-născutului este cel prin care copilul își exprimă teama de viața extrauterină și prin care își solicită mama însă oricâte eforturi ar face aceasta nu se mai poate ridica la nivelui celei intrauterine, iar disperarea copilului scade în intensitate pe măsură straduițelor materne oferind copilului creșterea capacității lui de adaptare, plânsul devine ulterior mesagerul angoasei de abandon.

Când copilul mai crește, această mamă cu care tocmai a început să se acomodeze îi poate retrezi cu fiecare plecare, angoasa de abandon iar copilul o poate exaspera pe mamă cu crizele sale de plâns, cu atitudinea de agățare și o poate pedepsi când revine cu crize de furie și atitudini de respingere.

De această dată separarea se face într-un timp mai lung, susținută de afectivitatea mamei și de forța limitativă a tatălui elaborand în timp angoasa de abandon ce permite separarea și existența copilului independent și unitară chiar și în absența mamei sale. Apariția unui obiect tranzițional(un pluș, o păturică, sau chiar degetul) recreează mama conform dorințelor și nevoilor proprii, în absența mamei reale și va dispărea atunci când copilul va reuși să se autoasigure, să se autoservească și să se autoechilibreze.

Angoasa de abandon poate fi resimțită de copil chiar și în prezența mamei, atunci când aceasta deși îl ține în brațe sau de mâna când se întorc de la grădiniță, uită de el, cufundandu-și gândurile în preocupări cotidiene.

Abandonul este puternic resimțit de copil indiferent dacă acesta are loc în absența mamei sau în brațele acesteia, iar copilul își exprimă cel mai bine teama de abandon prin joc unde singur își creează un spațiu securizant în care să se simtă protejat și în care se reechilibreze psihic ori de câte ori simte nevoia.

Articol redactat pentru Psychologies.ro

Leave a Comment