Cum negociem dorința unui singur partener de a avea copii
Negocierea presupune existența unui potențial dezacord cel putin al uneia dintre părțile care participă la acest ,, deal” , iar când subiectul de dezbatere într-un cuplu este ,,facem un copil sau nu?” dificultatea de a lua decizia cea mai bună pentru fiecare dintre cei doi, este cu atât mai dificilă.
Fiecare are un sistem propriu de credințe și atunci când ești într-o relație sau te casătorești ele se pot bate cap în cap cu ale partenerei/lui, însă societatea de azi nu se mai crispează ca pe vremuri când un copil se naște fără ca parinții săi să fie căsătoriți, sau dacă o mamă decide să își crească pruncul într-o familie monoparentală.
Vă invit prin urmare să vă imaginați un scenariu și să luați loc…la masa negocierii.
Sunt căsătoriți se iubesc, au pasiuni comune, ea își dorește copii și el nu. Putem începe tratativele de pe scaunul ei, să ascultăm cu interes ceea ce are ea să îi spună:
,,Vreau un copil pentru că te iubesc și simt că asta ne va lega si mai mult unul de celălalt, viața mea va căpăta un sens atunci când voi avea un copil cu tine pentru că nimic nu e mai important pe lumea asta decât s[ am familie. Să fiu mamă este scopul și sensul vieții mele plus că toate prietenele mele au deja copii, timpul trece și nu vreau să regret mai târziu că am ratat această șansă pe care mi-a dat-o Dumnezeu. Am deja o vârstă si vreau să mă asigur că vom avea pe cineva care să ne aducă un pahar de apă la bătrânețe. Ne naștem, creștem, ne căsătorim, facem un copil, o casă, plantăm un copac și apoi părăsim această lume lăsând ceva și pe cineva în urma noastră. E ca și cum noi am trăi veșnic! Nu vrei asta?’’
Și el ia cuvantul: ,,te iubesc și vreau să trăiesc cu tine toată viața și nu am nevoie de un copil care să mă facă să simt că traiesc. Mi-am crescut toți frații și nu mai vreau să fiu părinte! Am o carieră importantă, care mă implinește suficient și nu am nevoie de un copil care să îmi strice socotelile. Plus că vreau să văd impreună cu tine lumea asta, să fiu liber și fără alte responsabilități, și cunosc persoane care atunci când părinții au devenit neputincioși i-au dus la azil ignorându-i. Și în plus nu mi-ar plăcea să știu că am devenit o corvoadă pentru copilul meu, umbrindu-i astfel fericirea. Iar în ceea ce privește urmașii nu cred că este treaba mea să cresc eu indicele demografic.”
Mda, greu de luat o decizie comună mai ales că personajele noastre fictive pot avea toate aceste motive, altele în plus sau poate doar o parte dintre ele și evident că își pot schimba și rolurile…ea să nu vrea și el să vrea.
Fiecare dintre noi are în minte imaginea unui partener ideal, a unui cuplu sau a unui copil ideal. De aceea cred că ar fi de preferat ca cei doi să le pună în comun înainte de a se căsători, pentru a se asigura că fiecare în aceasta relație este important să fie el însuși, natural fără mască, fără compromisuri căci nu poate exista o jumătate de copil. Dorința de a-l schimba pe celălalt nu îl va determina pe acesta, chiar să o și facă iar dacă vă veți baza pe presupuneri există riscul ca lucrurile să nu se desfășoare așa cum v-ati planificat. Dacă reacțiile de respingere sau criticile celorlalți vă influențează deciziile sau constituie chiar motivele întemeiate ale partenerului de a nu avea copii, pe care nu le înțelegeți însă vă fac să vă sacrificați propria fericire doar pentru a fi partenerul ideal, veți crea preambulul unei discordii maritale care în timp va duce chiar la despărțire. Sau poate chiar reacțiile vehemente și intens discutate ale celorlalți vă copleșesc de atenție și vă oferă ceea ce v-a lipsit cândva demult?
Dincolo de motivele conștiente ale celor doi de a avea sau nu copii se află și cele inconștiente.
Iată ce mi-a împartășit un adolescent de 14 ani: ,, un bărbat vrea un copil pentru că atunci când el însuși era copil nu era ascultat de către părinții săi și cumva devenind el insuși părinte va fi superior iar cel mic îl va asculta cu siguranță’’. Adică dorința de a fi ascultat, reprimată în copilărie se va cere împlinită și chiar va fi satisfăcută la maturitate prin împinirea acesui ideal înalt de a aduce pe lume un copil prin evitarea anonimatului sau a lipsei de însemnătate.
A deveni părinte ne oferă ocazia să ne raportăm la propriile experiențe din copilărie de data aceasta dintr-o altă postură și chiar dacă vom spune că noi nu vom repeta greșelile făcute de părinții noști, ne vom trezi făcând exact ca ei. Chiar și acest simplu fapt arată că a fi, sau a nu fi părinte se leagă cumva de procesul de maturizare care se accelerează și care vă va permite să înțelegeți că nu ceea ce vi s-a întâmplat în copilărie este determinant ci modul în care înțelegeți acele experiențe care v-au influențat viața.
O copilărie încărcată de griji, de responsabilități si poate chiar presărată de experiențe traumatice poate fi în spatele dorinței de a nu avea copii. Nevoia de aparteneță la un grup, cracteristică perioadei de pre- adolescență se poate perpetua și la vârsta adultă îmbrăcând nevoia de a avea un copil doar pentru că majoritate are. În spatele dorinței de a nu avea copii se poate afla teama inconștientă de ați asuma un nou rol care va marca trecerea dintr-o etapă lipsită de griji într-una încărcată de responabilități permanente. O copilărie încorsetată de reguli stricte ce nu-i vor da voie copilului să se structureze în conformitate cu caracteristicile sale temperamentale îi vor facilita adultului de mai tarziu setea de libertate și nesupunere. De asemnea, perioada de sarcină ar putea semnifica pierderea capacității de a se dărui în întregime partenerului sexual, prin urmare se vor priva cumva pe sine de această plăcere carnală firească și naturală, inconștientă.
Sau poate așa cum spunea F. Dolto ,, La toate speciile, fecunditatea devine (inconştient)necesară o dată cu apariţia fantasmei morţii; conştiinţa unei fiinţe umane transformă această fantasmă într-o metaforă: ..Nu vreau să mor fără urmaşi’’”. Așa cum Anne Lamott spunea ,, mă ingrijorez la minciuna șoptită că poți cunoaște acest nivel de dragoste și sacrificiu de sine doar dacă ești părinte, dar nu mă îngrijorez atunci când părinții șoptesc acest lucru ca adevărul lor!” Sunt mamă. Și da, cred că dragostea pentru un copil este un lucru minunat dar ce traiesc eu poate fi dramatic diferit de ceea ce va experimenta oricare altă femeie. Sper că acest lucru nu este (și nu va fi) un motiv pentru a avea unul sau că veți putea trăi cu bucurie, într-un viitor fără de copii.
Vă invit prin urmare la reflecție, căci doar așa va prospera relația cu voi înșivă infuzată de o mai multă înțelegere de sine și de o creștere a capacității de a renunța la acele tipare.
Articol redactat pentru PSYCHOLOGIES.ro