Cum gestionăm încăpățînarea copilului?
Pentru a reuși în acest scop e bine ca noi toți să cunoaștem anumite aspecte legate de încăpățânare, nuanțele care pot să apară, cum putem să o prevenim și în cele din urmă cum să o gestionăm pentru a nu se instala definitiv în caracterul copilului.
Un copil încăpățânat este cel care manifestă opoziție sau rezistență față de cerințele/ dorințele celorlalți. Nu face cum i se cere, și răspunde adesea ,, nu vreau” sau ,,așa vreau eu” fără să poată da o expicație, vrând să impună propriul punct de vedere cu orice preț.
Încăpățânarea nu este înnăscută, însă există câteva trăsături temperamentale care creează un teren fertil instalării ei.
Încă de când se naște copilul primește iubirea părinților săi, și satisfacerea celor mai bazale nevoi, cum este cea de a fi hrănit, de a fi curat și de a se odihni, de a fi în siguranță. Siguranța este dată de confortul căminului, de armonia din cuplul parental și de existența limitelor, de învățarea unor metode prin care să își poate stăpâni pusiunile, dorințele. Un copil cu limitele foarte clar delimitate de către adult va fi un copil disciplinat. Cu siguranță că acestui copil îi va fi extrem de ușor să-și creeze un sistem intern de autodisciplină care îi va oferi protecția și securizarea de care are atâta nevoie.
Fără limite trasate copilul va fi un fel de ,,d-ul Goe “ modern, dar și un copil nesigur și neiubit de părinții lui.
Cu alte cuvine acordarea îngrijirilor și educația sunt cele care creează bază pentru dezvoltarea unui simț durabil al moralității, copilul învață astfel ce înseamnă încrederea, afecțiunea, empatia, apropierea, atașamentul față de cei apropiați.
Prin intermediul limitelor deja internalizate(însușite) copilul îi face adultului pe plac pentru că îl iubește, pentru că are nevoie de aprobarea acestuia, sau…de frică. Aceasta îl face pe copil să își reprime comportamentul nedorit atunci când este acasă, în preajma părinților și mai apoi să defuleze în social prin comportamente agresive și îndărătnice. Dacă frica este extrem de mare poate creea anxietate, până la inhibiție în multe situații în care se va afla ulterior. Să luăm exemplu unei fetițe în vârstă de 7 ani a cărui frate o necăjește și pe care nu îl poate pedepsi așa cum își dorește de frica propriei pedepsei, poate va avea la școală un comportament dezinhibat și agresiv față de colegii săi.
Modul în care părintele își adaptează modelul educațional preluat din propria copilărie, și unicitatea copilului, așteptările proprii în raport cu dorințele și capacitățile copilului, vor influența structurarea unui Supraeu rigid, critic, punitiv, care va naște în copil un permanent sentiment de frustrare sau din contra unul mult prea lax.
Extremele sunt întodeauna de evitat astfel un copil mult prea aspru pedepsit, se poate fixa în durere, poate resimți aversiune și va avea față de părinții săi( și mai apoi față de orice formă de autoritate întâlnită dea lungul vieții) resentimente care nasc încăpățânarea și agresivitatea; în schimb un copil ai căror părinți și-au propus să nu utilizeze metodele rigide ale propriilor părinți (,, tata mă pedepsea aspru, eu nu voi face așa”) riscă să creioneze un copil lipsit de limite și bun simț, de empatie și de moralitate care mai târziu poate avea tulburări de coportament( conflicte permanente cu autoritatea parentală, cu profesorii și mai apoi cu autoritățile) structurat la vârsta maturității într-o personalitate de tip antisocial.
În lungul și dificilul poces al disciplinării, părintele se confruntă cu multe dificultăți, micuțul străbătând etape diferite de dezvoltare cu cerințe și provocări diferite.
Astfel, în jurul vârstei de 1 an -1 an și 2 luni, comunicarea și implicit trasarea limitelor se face mai mult prin gesturi și cuvinte repetate :,, nu ai voie să umbli la priză”, mișcând intens arătătorul până când copilul se îndepărtează sau, poate merge până la a bloca fizic accesul copilului la prize, distrăgând atenția acestuia cu o jucărie, etc. Copilul învață diferitele grade de inhibiție și modul de a se raporta la ele, prin modificarea fină a comportamentului. De pe la un an jumate până pe la 3 ani, copilul are deja structurate la nivel intern, niște limite fine(înțelegătoare dar ferme), fiind capabil să spună,, nu” și să știe cam care ar fi lucrurile pe care le poate face, sau pentru care mama dă din cap că,,nu” le poate face. De pe la 4 ani are deja un discurs intern despre ce are voie și ce nu, despre cauză și efect, adică anticipează ce pedeapsă/ recompensă va primi în funcție de comportamnetul său, dezirabil sau nu.
Ce este de făcut?
Acum se poate ca părintele să încerce să îndrepte o atitudine îndărătnică folosind acest discurs:,, de fiecare dată când ai să faci asta, trebuie să te opresc, până când ai să reușești tu singur să te oprești!”. Izolarea, pauză, ținutul în brațe sau trimisul în propria cameră pot fi de asemenea eficiente în funcție de vârsta copilului dacă sunt aplicate imediat când are loc comportamentul necontrolat, și de fiecare dată urmate de reasigurarea confortului precedent, menit să-i ofere micuțului posibilitatea de a restabili controlul, de a-și asuma vina, de a repara și de a-și cere scuze de a ști că este iubit și respectat. Umilința naște revoltă, pedepsa mult prea mare în raport cu situația naște frustrare, aceasta agresivitate și lista poate continua cu rigiditate, frică de nou, , retragere și evadare, ura și rebeliune! Rezistență și negativism!
Pe măsură ce copilul crește, capătă tot mai multă independență, iar capacitatea părinților de a le satisfice nevoile și dorințele devine din ce în ce mai inutilă. Astfel recompensă și pedeapsă devin și ele lipsite de utilitate și de eficiență, iar puterea parentală începe să apună.
Părinții adolescenților sunt șocați că nici o pedeapsă nu e suficient de mare încât să le provoace disconfort sau durere, și nici o recompensă nu mai poate să le reducă ostilitatea și rezistența. Adolescenții sunt acum capabili și dețin suficiente resurse menite să îi ajute să își satisfacă atât nevoile cât și să își producă singuri plăcere.
Atunci când părintele petrece puțin timp cu copilul său în cursul unei zile, acestuia îi este foarte greu să-i traseze limite când se întoarce seara de la serviciu, dintr-un sentiment de culpabilitate inconștientă( am fost o zi întreagă plecat și acum îl cert, îl pedepsesc…nu suport să îl văd că plânge!), iar copilul riscă să se simtă neiubit și respins. Ar fi de preferat ca părintele să petreacă o jumătate din acest timp, active(,,ochi în ochi”) astfel încât copilul să se simtă iubit și securizat atunci când se va face trasarea cu fermitate a unor limite, chiar discutând alegerea lor împreună
Se întâmplă uneori ca numărul de restricții să fie mai mare decât cel de libertăți existând riscul ca agresivitate copilului să crească și relația să devină încordată,, o luptă permanentă de putere.
Atunci când trasați limitele, creșteți gradul de afecțiune, tandrețe oferit iar exemplul propriu atât pozitiv cât și negativ este cel mai la îndemână de urmat.
Exemple, situații:
,, Știi azi la serviciu m-a enervat comentariul șefului și deja îmi venea să îi sar la gât, dar știam că nu pot să fac așa ceva”- copilul învață autocontrolul.
Mergând cu tatăl său în mașină un copil privește cum , la un moment dat la semafor, tatăl său și un participant la trafic fac schimb de replici nu tocmai binevoitoare- în această situație copilul primește informația că lipsa autocontrolului, a stăpânirii furiei este un model de urmat, acceptat de societate.
Odată cu dobândirea rolului de părinte, apare și necesitatea revizuirii propriului comportament, a cimentării relației dintre soț și soție, prin creearea unei coregrafii suficient de bune astfel încât ritmul dansului în doi să-l prindă în mrejele sale și pe cel mic. La început va învăța cu dificultate pașii greidar prin exercițiu acești vor deveni mai siguri și îl vor ajuta să devină un viitor adult responsabil și echilibrat.
Articol redactat pentru Psychologies.ro